„Iubirea este singura pasiune care se plăteşte cu o monedă fabricată de ea însăşi – JERTFA”

Bună tuturor din nou! Am primit o „temă” de facut, o oarecare temă despre care nu mulţi au curajul să vorbească: IUBIREA! Sau, „marea mea iubire”, ultima iubire, spuneţii cum doriţi, pentru mine e totuna. Sunt convinsă că nu mulţi au îndrăzneala să-şi aşterne ultima poveste de iubire în rânduri şi totuşi eu am s-o fac căci nu mă costa nimic altceva decât să-mi deschid sufletul, ca un fel de „răcorire” mentală şi/sau sufletească.
S-a întâmplat acum un an şi patru luni când viaţa mea şi aşa mai mereu solitară urma să se schimbe frumos. Ţin minte şi acum foarte bine: vorbeam într-o oarecare seara pe „celebrul” Y!Messenger cu o amică ce-mi spune: „Măi, cum poţi trăi mereu singură? Ce putem face să schimbăm asta?”. Întrebările m-au lăsat mască atunci, nici nu bănuiam ce va urma sau unde vrea să bată cu asta. Aveam să aflu dupa alte câteva rânduri. Aşadar i-am răspuns: „Vai, parcă nu mă cunoşti!? Sunt mereu aceeaşi! Şi ce daca?!”. Puţin cam sec răspunsul meu, dar a înţeles. „Şi dacă schimbăm aici ceva, ai fi dispusă?”, spuse ea ataşând randului un „mândru gălbior”. Mai schimbasem câteva cuvinte pe tema singurătăţii mele de atunci şi m-a surprins spunând: „Uite fată, nu te mai lungesc. Ştiu pe cineva care ar putea părea interesant pentru tine.”
Şi aşa a şi fost...foarte interesantă! Un număr primit, câteva SMS-uri schimbate şi apoi opt luni de poveşti: pe mess, la telefon, pe Skype şi toate cele ce puteau să mă ţină în legătură cu ea. Poate ştiţi cum e: ne trezeam una pe alta, ne întrebam care urmează să facă primul pas în orice...şi SHOC – am primit prima poză direct de la ea. M-a lăsat fără grai, o fată înaltă, blonduţă, cu ochii căprui; oricine ar spune „frumoasă foc”. Da, aşa şi era!
Eram afară când m-a sunat prima dată, dupa ce-şi teminase ultima grandioasă probă de Bacalaureat. Răspunzând n-am auzit nici o voce. Probabil aştepta să mă audă pe mine prima. Aveam însă emoţii atât de mari încât inima parcă-mi dădea să sară de la locul ei. Am bânguit un „Alo” ruşinos la care au urmat râsete şi apoi: „Bună, sunt Melina...sper să nu te sperii de vocea mea”. Şi cum era să mă sperii când auzisem o voce nu de cristal, ci uşor bărbătească, nu acel „chicot ascuţit”, ci un ton calm. Ah da! Prezentările de rigoare şi uite aşa am ajuns să vorbim ore în şir.
Au urmat planuri şi planuri pe zile, ore, chiar minute. Vorbeam practic despre orice şi uite aşa s-au dus patru luni, ca următoarele patru să ne facem deja planul primei evadări şi să recunoaştem în faţa întregii lumi cât ne iubim şi să nu ne mai ascundem. Vorbeam mereu despre unde şi cum vom merge, cum ne vom descurca cu banii căci doream să ieşim de sub „papucul” parinţilor – mai ales in ea – şi despre drumul pe care eu doream să îl urmez mai mult ca orice.
Aşadar, în Mai anul acesta, 2011, am hotărât pe deplin evadarea. Începută din timp cu certurile familiale ale mele, eram fermă pe poziţie în faţa alor mei şi pusesem piciorul în prag în legătură cu asta. Bineînţeles că mamei nu i-a căzut bine, dar ce era să facă? Să mă lege? Să mă încuie? Neah!!! A spus doar: „Ai grija ce faci şi nu uita că tot înapoi vei veni!” Ha! Eu?... Ce găndeam eu pe atunci era că am apucat norocul în palme. Până la urma au renunţat şi ei la a mă lămuri că nu e bine şi au zis: „Bine, du-te!”... Şi am plecat într-o dupăamiaza cu un maxi-taxi. Momentul în care m-am urcat în acel maxi a fost ca şi cum cineva mi-ar fi deschis o portă spre un nou viitor. Mă şi vedeam cine ştie ce şi unde, dar mereu cu gandul că drumul nu poate duce decât la Meli.
Ajunsesem la ea cu trenul de Braşov-Sfântul Gheorghe, Judeţul Covasna, undeva pe la ora 23. O gară mică pe care o mai văzusem m-a întâmpinat, aşadar mi se părea cunscut locul, dar fata care stătea pe banca pasagerilor ce aşteptau alte trenuri să-i ducă spre ale lor vise, sau munci sau case...nu mi s-a părut a fi Meli: cu un zâmbet atât de larg a sărit în picioare înainte ca eu să cobor şi s-a îndreptat cu pas alergător spre mine incât era gata-gata să ma ia cu vagon cu tot... Mi-a smuls bagajul din mână spunându-mi: „Nu e pentru tine! TU eşti pentru mine!”...şi m-a topit!!! :P
Lăsasem gara în urma noastră în întuneric. Privind-o cu mulţumire, ştiam acum că singura dată când voi mai privi acea gară va fi dacă va trebui să plec. Meli mă ţinea de mână atât de strâns încât imi amorţiseră degetele – presupuneam că e o manifestare a fericirii ei – şi după zece minute intrasem într-o curte de bloc, un mic bloc cu 2 etaje.  S-a ţintuit în faţa mea şi a zis: „Să te duc acasă!” şi pe faţa ei se citea o fericire atât de mare din pricina căreia nici nu putea păşi calumea...făceam doi paşi, iar se oprea şi mă privea... Dumul din curte până la scara blocului nu era mai lung de 50 de metri, dar l-am parcurs în jumătate de oră. Zâmbeam eu, zâmbea şi ea. Chicotirăm puţin în faţa blocului pe o bancă cu gândul pe de-o parte la fericire, pe de altă parte la întâlnirea cu mama ei. :)) Da, urma să o cunosc şi pe ea. Ştiam că la ora aia târzie doarme şi cu toate astea vroiam parcă să mă transform în ceva mic şi invizibil ca să scap de ceea ce eu imi imaginam a fi „moartea cu coasa”. Şi iată-ne în uşa apartamntului. Meli intrase pe varfuri şi eu dupa ea. Shhh, doi paşi si eram în camerp, aşadar nu am avut vreme să inspectez şi...aşa cum mă aşteptam probabil în sinea mea, apăru  mama ei uitându-se pieziş la mine. Eu bâlbâi un „Sărutmâna! Bună seara!”, iar ea mă „taie” cu privirea. Meli tot zâmbea şi asta m-a iritat puţin sincer pentru că nu ştiam de ce rade...apoi s-a închis uţa şi Meli mi-a zis: „Stai liniştită, ştia că vei veni! Nu e dificilă, dar trebuie să te laşi mai după ea!” Of !!!!!!!!
Petrecusem două săptămâni la familia ei şi într-adevar, nu era atât de greu până când ne-am hotărât să ne mutăm în chirie. AICI pas crucial... Femeia pe care o ştiam cu privirea tăioasă m-a „fulgerat” odată de sus pană jos cu o ura inimaginabilă, poate pentru că urma să-i iau ajutorul şi anume fica. :) Nu am tărăgănat prea mult. Meli işi făcu bagajul, locul era stabilit, deci totul simplu ca bună ziua. Chemăm un taxi şi acolo suntem. Acolo? Unde acolo? Ehh, la apartament...unul mare cu trei camere în cel mai misterios cartier posibil: „CHICAGO” cum îl ştia toată lumea, căci dacă îi ziceai taximetristului numele real habăr nu avea unde e. :)
Ehhh, acum viaţă de viaţă...dar ştiţi şi voi: „ce-i bun ori îngraşă, ori se termină repede...”. Aşa a fost şi la noi, toate bune două luni: mai cu „ruptul de la gură” mai cu „cureaua strâmtă”, dar a mers mai ales că în chirie cu noi mai era şi o colegă de a lui Meli. Inaugurarea de „casă nouă” am făcut-o cu un party „cât casa” cu colegi şi prieteni şi s-a lăsat cu băutură, logic! Ce mai? Viaţă faină...dar s-a dus! Nu a îngrăşat, dar s-a teminat!
N-am să uit o seară de club în care pentru prima oară Meli văzuse un cuplu ca şi noi, deci nu ne-a fost greu să ne împrietenim şi uite aşa alte zile de chef şi voie bună, dar una din tipele acelea nu era chiar dispusă să se limiteze doar la o relaţie de prietenie cu Meli a mea...şi uite aşa mi-a rupt inima şi întreaga poveste atunci când din întâmplare găsesc în telefonul ei, deşi nu am obiceiul să fiu „controlorul de serviciu”, mesaje şi mesaje care mi-au întunecat lumea. Aveam să aflu că Meli  „vânduse” tot peisajul cu noi şi fericirea noastră în trei zile...acele TREI ZILE BLESTEMATE în care totul se ruină sub şi peste mine: cand m-a minţit că merge sa-şi vadă părinţii şi s-a dus la ea, cand am prins-o în holul unui club sărutându-se cu tipa respectivă (lucru pe care probabil îl şi aştepta), când intenţionat se ţineau de mână de parcă nu cu mine era şi apoi...sărutul pe care Meli i-l-a dat în faţa mea. M-a distrus in acele trei zile urât...
Am venit acasă plângând tot drumul...cu ruşinea pământului m-am întros la ai mei spunându-i mamei: „S-a terminat!” şi confruntând privirea ei care am crezut atunci că mă va rupe...era o ură atât de evidentă încât nici până azi nu ştiu dacă m-a iertat, căci plecasem atât de „happy” şi fără măcar să-i fi spus: MULŢUMESC PENTRU ÎNŢELEGERE.
Articol scris de Anda 
Corectura Mihai 

Posted in: